Doi batranei. Doi batranei mergand pe un drum ce vine de nicaieri si duce niciunde. Isi trag obositi picioarele prin praf, mai ocolesc cate o groapa ce parca sta la panda gata, gata sa le inhate vreun picior si sa-i traga in ea. Nu isi vorbesc, inainteaza doar umar la umar, mereu cu acelasi ritm infailibil, in ciuda oboselii.
Dar iata ca se intrevede, ca intr-un miraj desertic, undeva, in fata lor, un imens cort. Cort in jurul caruia misuna o multime de oameni, ca in jurul unui musuroi in si din care intra si ies o multime de furnici. Apropiindu-se de cortul imens, impunator, cumva nelalocul lui cum sta acolo, la capatul drumului, celor doi le rasuna tot mai tare in auz o larma generala, cand mai acuta cand mai potolita, din care nu pot deslusi inca nimic.
Atrasi ca intr-o valtoare de forfota multimii, domnul Dividescu si domnul Imperanu, caci asa se numesc cei doi batranei, reusesc sa opreasca un cetatean agitat din multime si sa-l intrebe ce e cu acest cort imens, ce reprezinta. Noi ii spunem "casa poporului", li se raspunde. Si omul dispare gesticuland si vociferand inapoi in multimea pestrita.
Cei doi stimabili batranei se inteleg atunci dintr-o privire sa hoinareasca prin multime, umar la umar mereu, imperturbabili, ascultand vocile din jur si observand atent comportamentul vociferantilor. Indraznesc chiar sa intre in "casa" ce inghite si debordeaza neintrerupt o multime de oameni. Gasesc si inauntru aceeasi larma, galagie si gesticulare omniprezenta, dar aici schimburile de replici se fac mai organizat, mai mult intre diverse grupari decat haotic, dinspre oricine catre oricine, ca in afara cortului.
Extenuati, dupa o vesnicie parca petrecuta in mijlocul multimii, batraneii nostri se indreapta spre drumul ce i-a adus din negura timpului si spatiului. Scapati din infern, se opresc in mijlocul drumului si privesc asa, mai de departe, multimea furibunda. Din cand in cand isi mai arunca cate o privire reciproc, priviri din care se simte o anume comunicare muta, o intelegere superioara a spectacolului. Vrand poate sa ne dovedeasca ca sunt in stare sa si vorbaesca, venerabilul domn Dividescu se adreseaza camaradului sau, Imperanu:
- Stimate coleg, iata ca in peregrinarile noastre am ajuns sa intalnim si aceasta multime ciudata, pestrita, atat de exuberanta, sa zic asa, in exprimare si gestica. Nici nu stiu cum sa calific ce am vazut si auzit aici, dar stiu sigur urmatoarele: politicienii se cearta intre ei si cu cetatenii; cetatenii se cearta intre ei si cu politicienii; doctorii intre ei si cu pacientii; muncitorii intre ei si cu patronii; patronii intre ei si cu muncitorii; profesorii intre ei si cu elevii, si invers, elevii intre ei si cu profesorii; ziaristii intre ei si cu publicul; magistratii la fel; copiii cu parintii si invers; preotii intre ei si cu credinciosii; intr-un cuvant, fiecare se cearta cu restul si restul cu fiecare. Ca la usa cortului. Asadar, menirea mea aici e indeplinita, treaba mea e deja facuta. Ramane, stimate domn, sa-ti aduci si dumneata la indeplinire menirea, sa faci ceea ce-ti este in sarcina. Cand vei fi terminat, ne vom reintalni si vom porni din nou la drum, spre alte orizonturi.
Imperanu, inca fara sa scoata un cuvant, asa cum de fapt isi face si treaba, in tacere si pe neauzite, priveste lung multimea roind in jurul cortului maret, iar apoi, privind inca o data cu acea lucire de intelegere superioara in ochi spre colegul sau, paseste hotarat spre nefericitii a caror larma se aude de departe, departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu