Paris. Orasul luminii, capitala iubirii si a indragostitilor. Oras fermecator pentru unii, unic pentru altii, monumental, spectaculos, arhitectural, vechi si nou, aglomerat, alert si calm, curat si murdar, dupa gustul, pretentiiile si asteptarile fiecaruia. Am auzit de curand chiar si ideea ca nu ai pierdut nimic daca nu l-ai vazut, vizitat. Stiti voi vorba cu facutul si cu gustul omului. In orice caz, oricum ai privi lucrurile, dupa umila mea parere, Parisul reprezinta cel putin un oras pe care orice stat sau orice cetatean al oricarui stat si l-ar putea dori ca si capitala.
Am strabatut Parisul in lung si-n lat, la picior, de-am facut bataturi. La propriu. De asemenea, si cu metroul sau cu masina. Am avut sansa minunata de a vizita monumente si locuri atat de celebre, de faimoase in lumea intreaga, pe care "nu ai voie" sa le ratezi fiind in Paris, dar si locuri poate nu din categoria "grea" a atractiilor Parisului, ca de exemplu unele din cimitirele Parisului, cartiere fara celebritate turistica, catedrale si biserici mai putin cunoscute, piete, parcuri de cartier si altele.
Certa este calitatea de oras cosmopolit a Parisului. Intalnesti atat de multe nationalitati, origini, rase, culori ale pielii, limbi vorbite, obiceiuri incat este absolut fantastica usurinta cu care te pierzi dar si integrezi, adaptezi in multime, usurinta cu care poti stabili contacte de moment sau mai de durata cu oricine, oriunde, oricand, usurinta cu care esti acceptat si oarecum integrat in universul parizian, chiar daca este evident faptul ca esti un "venetic". Chiar daca unii spun sau vor spune ca este doar de suprafata, gasesti multa amabilitate, serviabilitate, politete. Nu de putine ori ni s-a intamplat ca, incercand sa ne orientam prin oras, sa fim intrebati daca avem nevoie de ajutor, chiar daca incercam sa disimulam cat mai mult faptul ca suntem in o mai mica sau mai mare incurcatura. Aproape fara exceptii am fost intampinati, in magazine, muzee, case de bilete, oficii de turism sau orice alt loc unde ai de-a face cu functionari sau angajati, cu amabilitate, cu surasul pe buze, cu multumiri, cu urari de bine si de "pe curand". Poate de multe ori e doar de fatada, dar chiar si asa mi-ar placea sa vad aceasta amabilitate si politete exprimata si impamantenita si in Romania, chiar daca Romania nu se bucura de statutul de tara turistica si de renumele de tara a bunelor maniere ca Franta.
Apropo (sau a-propos, cum doriti) de bune maniere, exista cel putin un fenomen care m-a intrigat si frapat in Franta din acest punct de vedere. Daca veti circula pe drumurile Frantei, mai ales pe cele nationale si departamentale, va fi imposibil sa nu remarcati maniera extrem de "la vedere" in care soferii de sex masculin considera a-si satisface nevoia de a "uda natura". Am circulat mai mult sau mai putin prin Austria, Germania, Elvetia, Spania, Ungaria, Belgia, Italia, Luxemburg, dar numai in Franta am vazut o asemenea "afisare". De altfel, am avut ocazia sa cunosc persoane care prefera sa iasa din casa, dotata cu cel putin o toaleta, desigur, deci sa iasa si sa "ude" tulpina vreunui pom sau arbust sau tufis sau fir de iarba din gradinita de langa casa. Or fi francezii mari iubitori de natura, drumetii si mari ecologisti, dar parca nici asa. Si pe deasupra, nu prea se jeneaza la ideea ca prin preajma ar putea fi vreo reprezentanta a sexului frumos si slab care sa-i vada. In sfarsit, sa ne vedem de Parisul nostru.
Desi ma recunosc ca un profan sau nici atat in domeniu, din punct de vedere arhitectural orasul pare monumental, elegant, plin de stil si grandoare, mai ales in ceea ce priveste cladirile cu stil arhitectonic vechi, clasic. Nu este un oras cu o arhitectura foarte cromatica, dar cladirile sunt impozante, impresionante, de multe ori grandioase, placute vederii si simtului estetic, si, mai ales, bine intretinute, conservate si reconditionate. Si curate. Atat pe dinafara, cat si pe dinauntru. Cat si spatiul din jurul lor. Desigur, exista si unele exceptii (ca sa dau apa la moara si carcotasilor), dar, in general, orasul este curat, placut ochiului, bine intretinut si neiritant pentru toate simturile. De asemenea si parcurile, gradinile, toaletele publice, care chiar exista, atat din cele moderne, ecologice, automatizate si foarte "senzoriale" cat si din cele mai vechi, gen "buncar" dar la fel de curate si ingrijite. Desigur ca mai conteaza si dupa ce persoana ai "norocul" sa intri sa intrebuintezi un astfel de spatiu. Dar credeti-ma ca stiu despre ce vorbesc, problema toaletelor publice era poate cea mai delicata, stringenta si stresanta problema cat timp am "locuit" in Paris, in masina. Si pot afirma ca am fost multumit de numarul si calitatea spatiilor cu pricina in Paris. O mare problema era cu aceste spatii, paradoxal, in cele doua mari parcuri sau zone verzi ale Parisului, Bois de Boulogne si Bois de Vincennes, unde erau extrem de putine proportional cu imensitatea acestor parcuri, si mai erau si permanent "hors service".
Circulatia auto in Paris poate parea haotica uneori, mai ales in zonele centrale, zona Champs Elysees - Charles de Gaulle (Etoile) dar si alte zone. Este un oras foarte aglomerat din punct de vedere auto, mai ales la orele de varf este un cosmar, cum este de fapt toata zona metropolitana a Parisului, in interiorul si exteriorul "bulevardelor periferice", mari artere "de centura", adevarate autostrazi, ce inconjoara Parisul propriu-zis. Dar si in acest aspect intervin legile nescrise ale politetii, bunului-simt, ingaduintei si civilizatiei, astfel incat se reuseste pana la urma a se circula cat de cat fluent, fara incidente si mai ales fara "road rage". Sa nu credeti ca francezii sau toate natiile de soferi care circula prin Paris sau prin toata Franta nu au nervi, nu ii apuca dracii in trafic, nu sunt si ei grabiti in mod real undeva, dar stiu si sunt educati sa se stapaneasca, sa respecte ceilalti participanti la trafic, stiu ce inseamna politetea si bunavointa si ca toti au aceleasi drepturi si indatoriri in trafic.
Am facut mii bune de km in Franta, atat in localitati cat si in afara acestora si am putut observa gradul de civilizatie, de omenie, educatie si bunavointa al soferilor. Sa fie oare toate acestea invers proportionale cu numarul de gropi din soselele si strazile Frantei? Pentru ca nu am intalnit asa ceva nici macar in drumurile gen "comunale" sau care traverseaza paduri ori campuri agricole. Este atat de plictisitor si de aducator de somnolenta sa conduci pe drumuri fara gropi, fara obstacole gen caini, rate, gaste, porci, vaci, cai, biciclisti, carute sau mai stiu eu ce alti "inoportuni"! Rusine sa le fie ca induc plictiseala si somnolenta soferilor. Soferi nesimtiti, care nu fac si ei o depasire neregulamentara, nu te claxoneaza la stop sau pe drum daca indraznesti sa rulezi "doar" cu viteza legala, nu coboara cu bata, levierul, sabia sau pistolul la tine cand si daca gresesti, si toate astea doar asa, ca sa ai ce "viziona" in trafic, contra plictiselii si somnolentei, si sa ai ce povesti acasa familiei, la cina.
Curatenie. Cum e posibila atata curatenie? Drumurile, cladirile, parcarile, parcurile, gradinile, masinile, pana si oamenii, peste tot si toate domneste, in general, curatenia. Pentru carcotasi, repet, recunosc ca toate aceste aspecte au si exceptiile lor. Eu vorbesc aici de starea, aspectul si situatia generala. De exemplu, am avut ocazia sa vad Champs Elysees atat de murdara, de insalubra, ca putea candida cu usurinta la titlul de cea mai murdara si neatragatoare si antituristica artera din lume. Fusese, de tin bine minte, cu ocazia deschiderii oficiale a sezonului de iarna, sau ceva de genul, si se perindase pe acolo o multime colosala, dar colosala, si extrem de pestrita de turisti, gura casca si impatimiti intr-ale cumparaturilor, care lasasera in urma un morman imprastiat de ambalaje, recipiente, chistoace si alte "suveniruri".
Am colindat si parcurile si gradinile Parisului si nu numai, atat la ore matinale cat si pe la pranz sau seara, intampinati fiind mereu de aceeasi curatenie, grija pentru spatiile de recreere, de joaca pentru copii, de spatiile cu flori, de grija pentru aspectul laculetelor sau fantanilor arteziene, pentru starea bancilor sau a oricaror obiecte puse la dispozitia trecatorilor. Pana si in cele doua mari parcuri amintite si anterior, Bois de Boulogne si Bois de Vincennes, recunoscute cu o bogata activitate de prostitutie, era o curatenie exemplara. Am avut sansa ca in plimbarile noastre prin padurile din aceste parcuri sa dam si de "birourile" diverselor "prestatoare", locuri in care, pe 1-2 mp gaseai, intr-adevar, "urmele" activitatii lor. Atat. In rest ... nu pot sa uit cum, la ore tarzii ale zilei, deja in noapte, grupuri grupuri de parizieni veneau sa ia cina, la un mic picnic, in paduricile din aceste parcuri. Si nu veneau atrasi de mizerie. Din contra. Incercati sa faceti asta noaptea in Herastrau sau alte parcuri Bucurestene.
Nu o sa incep sa insirui aici atractiile si obiectivele turistice ale Parisului, sunt site-uri si publicatii dedicate acestuia si acestora. Imi ingaduiti doar sa va indemn, pe cat puteti ca timp, bani, rezistenta fizica si psihica sa il strabateti la picior, sau macar sa parcurgeti asa distanta dintre unele obiective turistice, avand astfel sansa sa descoperiti si comori mai ascunse ale orasului, ca edificii, monumente, grupuri statuare, fantani, parcuri, parculete ce poate nu apar pe toate ghidurile turistice si astfel scapa multor turisti. Insasi spectacolul arhitectonic, al celebrelor si specificelor ferestre frantuzesti, din podea pana in tavan, care va lasa de multe ori sa admirati interioare sic, datorita obiceiului local de a nu acoperi ferestrele la interior. Colo puteti admira cine stie ce tablouri pe pereti, colo vreo coada de pian, colo ... vreo frantuzoaica cu o eleganta cescuta de cafea sau un pahar de vin in mana, privindu-va delicat cu ochii ei migdalati. Opriti-va la care doriti dintre omniprezentele cafenele, beti o cafea sau serviti ce va pofteste inimioara si admirati spectacolul strazii, cu prezentarea de moda si fashion de rigoare, cu amalgamul de culturi, obiceiuri, limbi, tabieturi si orice altceva atat de specific acestui oras niciodata tern, plictisitor. Nu uitati (si nu vreau sa fiu macabru) nici cimitirele Parisului, adevarate muzee in aer liber, pline de istorie, de simboluri ale epocilor si de memoria unor mari personalitati ale omenirii, printre care si multi romani, mari romani, ale caror morminte m-au impresionat prin simplitatea si bunul lor gust.
Daca aveti chef de o partida de petanque, puteti mergeti seara, mai ales in week-end, in Bois de Vincennes, langa parcarea din apropiere de Chateau de Vincennes. Acolo am avut placerea sa joc pentru prima data in viata "bile" cu niste parizieni, pe la 1 noaptea, intr-o sambata. Aveti sanse mari sa fiti invitati si cooptati intr-o partida care cu sigur o sa va distreze si o sa va impartaseasca o parte din farmecul vietii in Franta.
Oricat ar dura sejurul sau sederea voastra in Paris, aveti sanse mari ca acestea sa ramana de neuitat, o experienta valoroasa, plina de savoare, mai ales, spun eu, daca aveti prilejul si sa va "pierdeti" prin strazile Parisului, prin parcuri, cartiere mai putin celebre, si nu sa "faceti" Parisul doar dupa indicatiile unui ghid turistic, fie el editie tiparita sau editie "carne si oase".
Vacanta, sejur sau sedere placute, dupa caz!
joi, 24 noiembrie 2011
luni, 21 noiembrie 2011
Ce am lasat, ce am gasit, ce cautam pentru viitor - Partea IV
In fapt, singura data cand am fost intr-adevar deranjati, agresati, eram in centrul Parisului, la "Fontaine des Innocents". Cine credeti ca se apropie de noi, in fuste inflorate si tipator colorate, cu mana larg intinsa si cu o voce cu timbru inconfundabil? Desigur, o tiganca romanca, pe care am incercat sa o indepartam cu un cat de cat civilizat "lasa-ne" care nu s-a dovedit de ajuns, fiind nevoiti pana la urma sa o alungam cu cuvinte mai taioase si mai aspru rostite. Desigur ca nu rata nici o persoana din multimea care se vanzolea pe acolo, deranja pe oricine, pe cei care doar treceau pe acolo, pe cei care doreau sa fotografieze fantana, pe cei care stateau in liniste pe marginea in trepte si savurau un sandwich sau un suc. Desigur ca ulterior am avut nesansa sa vedem aceeasi scena si in alte locuri din Paris, mereu cu acelasi gen de protagonista deranjanta, agresiva, insalubra.
Intalnesti si in reteaua metroului parizian, atat in statii cat si in trenuri, grupuri de "trubaduri" sau tot felul de alti "artisti amatori" care apeleaza la mila trecatorilor, oferind insa cel putin ceva in schimb, "arta" lor. Normal, printre toate nationalitatile reprezentate de aceste grupuri se numara si cea romaneasca. Si numai pe romani i-am auzit si vazut manifestandu-se injurios fata de cei care nu percutau si nu le apreciau pecuniar reprezentatia. Sa fi auzit si sa fi vazut ce cuvinte si ce semne le adresau! Rusine!
Din fericire poate, am avut ocazia, undeva in Vincennes, unde obisnuiam sa facem cumparaturi la un supermarket, sa vedem si un exemplu de cersetorie demna, neagresiva, civilizata, pe care aproape ca nu o poti numi cersetorie, ci o forma de asistenta sociala. La iesirea din acest supermarket gaseai vesnic asezata pe treapta o persoana, cu un castronel din plastic in fata si un catelus alaturi. Atat. Nici macar nu ridica privirea, nu intindea mana, nu adresa vreun cuvant. Nu deranja absolut in nici un fel pe nimeni, nu agresa, nu exista aproape. Dar induiosa, atragea atentia tocmai prin absenta aparenta si prin modul absolut exemplar si civilizat prin care se manifesta. Si nu putini din cei care ieseau ii lasau cate ceva. Si aici intervine iarasi un exemplu de reactie civilizata in fata acestui fenomen: binevoitorii donau in general ceva alimente, dupa darnicia fiecaruia. Pana si catelul avea parte de mici "atentii". Se strangeau usor, usor si banuti. E drept ca persoana respectiva nu indraznea nici sa multumeasca, dar cred ca si asta doar din dorinta de a nu deranja nici macar multumind. Oricum, impresionanta si edificatoare imagine pentru ceea ce inseamna civilizatie chiar si in cersetorie.
Ca sa trec la un alt registru, hai sa va povestesc o alta "agresiune" de care am avut parte prin Parisul cel multlaudat si multvisat. Eram amandoi, ca doi porumbei, la cumparaturi prin nici nu mai stiu ce supermarket, Les Quatre Temps cred, prin La Defence. Care amandoi? Pai nu ati citit si celelalte parti? Ia vedeti! Eu si nevastuica mea cea draga, sotie, nevasta, consoarta in limbajul diplomat al altora. Buuun! Si ne plimbam noi printre rafturiloe pline de produse alimentare care de care mai mult sau mai putin imbietoare, si deodata ne izbeste aproape la propriu o miasma infioratoare de sosete de infanteristi marini veterani care au facut toate razboaiele Americii din secolul trecut si poate si pe cele din secolul si mileniul actual. Si care au fost puse la pastrat intr-un butoi cu varza murata capturat de la nemti in primul razboi mondial. Noi, dupa o perioada bunicica in care admirasem noapte de noapte plafonul neinstelat al masinii noastre folosita pe post de locuinta, ne uitam siderati unul la altul, fiecare la fiecare, fiecare la orice alta persoana din jur, si apoi luand-o de la capat, ne adulmecam fiecare pe sine si reciproc. Ok, poate nu locuisem in Paris in conditii optime, dar reusisem pana in clipa respectiva sa gasim oportunitati, locuri si metode de toaletare, astfel incat sa nu devenim mostre ambulante de mirosuri umane indelung conservate. Noi stiam asta, dar totusi, jenati, speriati, siderati chiar, am parasit locul respectiv in ideea de a reusi terminarea cumparaturilor si parasirea supermarketului cat mai urgent. Aducandu-ne aminte ca avem nevoie si de ceva branzeturi, ne intreptam spre raionul cu pricina. Maaare greseala! Ajunsi acolo, suferim un alt soc olfactiv, cu partea sa buna, totusi, de a realiza sursa acelei miasme insuportabile. Or avea ei un larg sortiment de branzeturi considerate cele mai bune si mai fine din lume, dar eu, avand chiar si experienta unei branze de burduf de oaie ce a prins acel iz iute caracteristic, nu pot sa pricep prin ce ar fi branzeturile frantuzesti superioare celor romanesti. poate doar prin imputiciune. Si prin politica de marketing de care se bucura. Ca mai toate produsele alimentare frantuzesti. Care de cele mai multe ori nu au, dupa umila mea parere, nici un atuu in fata celor romanesti. De pe piata romaneasca ne lipsesc laptele batut, carnea, preparatele si semipreparatele din carne, painea, sortimentele de peste, de carne de vanat, sortimentele de alune, de gemuri si dulceturi, ca sa enumar doar cateva. Iar produsele proaspete, indiferent daca sunt fructe, legume, carne sau peste au preturi destul de piperate aici, in Franta. I-am intrebat cam pe toti francezii cu care am avut placerea sa iau masa sau doar sa conversez daca lor chiar le plac branzeturile acelea cu miros infiorator, raspunsul aproape invariabil fiind ca nici lor nu le place mirosul, dar da, le place branza, dar nu din alt motiv, ci doar ca sunt obisnuiti cu ea. In sfarsit ... fiecare cu damblaua lui. Dar pacat ca noi, romanii, nu stim sau nu vrem sa stim ca produsele noastre traditionale au nevoie de o mult mai buna promovare si politica de marketing pe plan international, daca vrem sa cucerim noi piete si sa facem cunoscute bunatatile noastre in lume. Aici incep sa cred ca de multe ori conteaza mai mult calitatea reclamei facute unui produs decat calitatea produsului in sine, adica de multe ori nu vad o calitate net superioara a produselor traditionale frantuzesti, ci doar o reclama mai bine gandita si implementata pentru acestea. Iar in ceea ce ne priveste, e pacat sa ai putinta, dar sa nu ai vointa.
Intalnesti si in reteaua metroului parizian, atat in statii cat si in trenuri, grupuri de "trubaduri" sau tot felul de alti "artisti amatori" care apeleaza la mila trecatorilor, oferind insa cel putin ceva in schimb, "arta" lor. Normal, printre toate nationalitatile reprezentate de aceste grupuri se numara si cea romaneasca. Si numai pe romani i-am auzit si vazut manifestandu-se injurios fata de cei care nu percutau si nu le apreciau pecuniar reprezentatia. Sa fi auzit si sa fi vazut ce cuvinte si ce semne le adresau! Rusine!
Din fericire poate, am avut ocazia, undeva in Vincennes, unde obisnuiam sa facem cumparaturi la un supermarket, sa vedem si un exemplu de cersetorie demna, neagresiva, civilizata, pe care aproape ca nu o poti numi cersetorie, ci o forma de asistenta sociala. La iesirea din acest supermarket gaseai vesnic asezata pe treapta o persoana, cu un castronel din plastic in fata si un catelus alaturi. Atat. Nici macar nu ridica privirea, nu intindea mana, nu adresa vreun cuvant. Nu deranja absolut in nici un fel pe nimeni, nu agresa, nu exista aproape. Dar induiosa, atragea atentia tocmai prin absenta aparenta si prin modul absolut exemplar si civilizat prin care se manifesta. Si nu putini din cei care ieseau ii lasau cate ceva. Si aici intervine iarasi un exemplu de reactie civilizata in fata acestui fenomen: binevoitorii donau in general ceva alimente, dupa darnicia fiecaruia. Pana si catelul avea parte de mici "atentii". Se strangeau usor, usor si banuti. E drept ca persoana respectiva nu indraznea nici sa multumeasca, dar cred ca si asta doar din dorinta de a nu deranja nici macar multumind. Oricum, impresionanta si edificatoare imagine pentru ceea ce inseamna civilizatie chiar si in cersetorie.
Ca sa trec la un alt registru, hai sa va povestesc o alta "agresiune" de care am avut parte prin Parisul cel multlaudat si multvisat. Eram amandoi, ca doi porumbei, la cumparaturi prin nici nu mai stiu ce supermarket, Les Quatre Temps cred, prin La Defence. Care amandoi? Pai nu ati citit si celelalte parti? Ia vedeti! Eu si nevastuica mea cea draga, sotie, nevasta, consoarta in limbajul diplomat al altora. Buuun! Si ne plimbam noi printre rafturiloe pline de produse alimentare care de care mai mult sau mai putin imbietoare, si deodata ne izbeste aproape la propriu o miasma infioratoare de sosete de infanteristi marini veterani care au facut toate razboaiele Americii din secolul trecut si poate si pe cele din secolul si mileniul actual. Si care au fost puse la pastrat intr-un butoi cu varza murata capturat de la nemti in primul razboi mondial. Noi, dupa o perioada bunicica in care admirasem noapte de noapte plafonul neinstelat al masinii noastre folosita pe post de locuinta, ne uitam siderati unul la altul, fiecare la fiecare, fiecare la orice alta persoana din jur, si apoi luand-o de la capat, ne adulmecam fiecare pe sine si reciproc. Ok, poate nu locuisem in Paris in conditii optime, dar reusisem pana in clipa respectiva sa gasim oportunitati, locuri si metode de toaletare, astfel incat sa nu devenim mostre ambulante de mirosuri umane indelung conservate. Noi stiam asta, dar totusi, jenati, speriati, siderati chiar, am parasit locul respectiv in ideea de a reusi terminarea cumparaturilor si parasirea supermarketului cat mai urgent. Aducandu-ne aminte ca avem nevoie si de ceva branzeturi, ne intreptam spre raionul cu pricina. Maaare greseala! Ajunsi acolo, suferim un alt soc olfactiv, cu partea sa buna, totusi, de a realiza sursa acelei miasme insuportabile. Or avea ei un larg sortiment de branzeturi considerate cele mai bune si mai fine din lume, dar eu, avand chiar si experienta unei branze de burduf de oaie ce a prins acel iz iute caracteristic, nu pot sa pricep prin ce ar fi branzeturile frantuzesti superioare celor romanesti. poate doar prin imputiciune. Si prin politica de marketing de care se bucura. Ca mai toate produsele alimentare frantuzesti. Care de cele mai multe ori nu au, dupa umila mea parere, nici un atuu in fata celor romanesti. De pe piata romaneasca ne lipsesc laptele batut, carnea, preparatele si semipreparatele din carne, painea, sortimentele de peste, de carne de vanat, sortimentele de alune, de gemuri si dulceturi, ca sa enumar doar cateva. Iar produsele proaspete, indiferent daca sunt fructe, legume, carne sau peste au preturi destul de piperate aici, in Franta. I-am intrebat cam pe toti francezii cu care am avut placerea sa iau masa sau doar sa conversez daca lor chiar le plac branzeturile acelea cu miros infiorator, raspunsul aproape invariabil fiind ca nici lor nu le place mirosul, dar da, le place branza, dar nu din alt motiv, ci doar ca sunt obisnuiti cu ea. In sfarsit ... fiecare cu damblaua lui. Dar pacat ca noi, romanii, nu stim sau nu vrem sa stim ca produsele noastre traditionale au nevoie de o mult mai buna promovare si politica de marketing pe plan international, daca vrem sa cucerim noi piete si sa facem cunoscute bunatatile noastre in lume. Aici incep sa cred ca de multe ori conteaza mai mult calitatea reclamei facute unui produs decat calitatea produsului in sine, adica de multe ori nu vad o calitate net superioara a produselor traditionale frantuzesti, ci doar o reclama mai bine gandita si implementata pentru acestea. Iar in ceea ce ne priveste, e pacat sa ai putinta, dar sa nu ai vointa.
Pelerinaj la sfintele moaste ale sfintei tigai
Iasi. Loc de pelerinaj atat de important in Romania. Pelerinaje marcate printre altele si de imbulzeli, imbranceli, calcari in picioare, lovituri, injuraturi si alte gesturi crestine, evlavioase si de mare credinta intru cele sfinte.
Acum locul pelerinajului este sfantul lacas al unui nou supermarket. In loc de icoane si picturi, reclame. In loc de lumanari si candele, lumina sfanta a televizoarelor de la standul multimedia si a caselor operationale pentru a incasa "donatiile" pelerinilor. In loc de altar, standul cu promotii, unde se odihnesc cuminti sfintele tigai, cu milostenie expuse numai bine pentru a fi atinse cu maini tremurande de emotie, de incarcatura spirituala. Dar nu numai atinse, azi fiind o zi speciala, ele pot fi insfacate, smulse, izbite unele de altele in frenezia etalarii admiratiei crestinilor, ba pot fi chiar aruncate si trantite in sfantul carucior de cumparaturi. Cu cat mai multe intr-un singur cos, cu atat mai bine. Credinta se masoara acum, aici, in numarul de tigai din cos. De moaste din cos. Domnul sa fie slavit!
Dar moastele astea nu sunt pentru toti. Doar pentru cei mai credinciosi, mai puternici in credinta lor. Unii dau dovada de cea mai inalta milostenie si le arunca si altora, mai slabi intru credinta si care nu mai ajung la sfintele moaste, cate o tigaie, ca semn ca Doamne-Doamne ii iubeste si pe cei mai slabi si ca asteapta de la ei ca pe viitor sa se intareasca intru credinta. Macar au primit cu to(n)tii sfinta impartasanie cand asteptau smeriti si prea(a)plecati sa intre in sfantul lacas. Domnul e mare!
Ce doamne iarta-ma or face frate cu sfintele tigai? Ca daca faci cu aceeasi protagonisti un sondaj de opinie despre nivelul de trai, toti vor raspunde ca nu mai au nici ce pune pe masa, ca nu au ce manca. Pai si atunci? Sau, increderea in politie scazand asa de mult, or vrea sa le foloseasca in caz de autoaparare cand vreunul cu iuteala de mana o da buzna peste ei in casa? Sau babele sa-si tachineze violatorii cu cate o tigaie plesnita peste chelie?
Sau vor sa aiba ce zdrangani cand s-or duce la miting cerand marirea pensiilor si a salariilor, repunerea lui Geoana in functia de la Senat, renuntarea la suspendarea lui Basescu sau clonarea lui Ceausescu?
Tare curios as fi daca la fel s-ar imbulzi si calca in picioare in cazul in care li s-ar oferi, sa zicem, vreun volumas cu Constitutia Romaniei sau cu Imnul National. Sau vreo culegere de coduri juridice, cum ar fi Codul civil, al familiei, Codul rutier, Codul penal, sau, iesind din sfera juridica, Codul bunelor maniere. Asa, ca o timida incercare de a-i "crestiniza" pe romani si in aceste "religii", care se pare ca nu prea au "prins" la noi.
Dar daca ar fi chemati pe strazile si prin parcurile pline de mizerie, sa participe la o curatenie generala, urmand ca la final sa li se ofere cadou ustensilele folosite, oare cati "credinciosi" s-ar imbulzi? Sau la plantat de pomi, ca mai apoi sa pastreze sapele si lopetile, cati ar face un "pelerinaj"?
Acelasi lucru ii poarta pe romani atat in pelerinajele adevarate la sfinte moaste cat si in "pelerinajele" la reduceri si promotii: meschina nevoie si dorinta de a capata ceva cat mai usor, mai ieftin, sau, daca se poate, gratuit. Nu credinta ii mana in pelerinaje religioase, ci pacatoasa idee ca, daca ii vede Doamne-Doamne participand la un pelerinaj, ii va considera printre cei merituosi intru credinta si le va asculta toate rugile, precum si satisfactia ca l-au "facut" chiar si pe Bunutul, care desigur e orb si surd si nu stie cat de pacatosi sunt ei zi de zi. Nu credinta in cumpatare si economisire ii duce in pelerinaje la promotii, ci lacomia lucrului ieftin, arareori chiar necesar, si satisfactia ca au fost mai smecheri decat altii care nu au mai apucat, fiind mai slabi, mai cu bun simt sau mai creduli in ceea ce priveste gradul de civilizatie si educare al semenilor lor.
Biserica ar trebui sa mai scoata la lumina, in altarul bisericilor si sfantul bun simt, sfanta educatie, sfanta bunatate, sfanta demnitate, sfanta iubire de semeni, sfanta umanitate. Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Ce sa le mai cerem credinciosilor, cand exemplul bisericii este cel care este. Nici nu stiu: biserica o fi dupa chipul si asemanarea credinciosilor sau invers?
Sa le fie tigaia usoara!
Acum locul pelerinajului este sfantul lacas al unui nou supermarket. In loc de icoane si picturi, reclame. In loc de lumanari si candele, lumina sfanta a televizoarelor de la standul multimedia si a caselor operationale pentru a incasa "donatiile" pelerinilor. In loc de altar, standul cu promotii, unde se odihnesc cuminti sfintele tigai, cu milostenie expuse numai bine pentru a fi atinse cu maini tremurande de emotie, de incarcatura spirituala. Dar nu numai atinse, azi fiind o zi speciala, ele pot fi insfacate, smulse, izbite unele de altele in frenezia etalarii admiratiei crestinilor, ba pot fi chiar aruncate si trantite in sfantul carucior de cumparaturi. Cu cat mai multe intr-un singur cos, cu atat mai bine. Credinta se masoara acum, aici, in numarul de tigai din cos. De moaste din cos. Domnul sa fie slavit!
Dar moastele astea nu sunt pentru toti. Doar pentru cei mai credinciosi, mai puternici in credinta lor. Unii dau dovada de cea mai inalta milostenie si le arunca si altora, mai slabi intru credinta si care nu mai ajung la sfintele moaste, cate o tigaie, ca semn ca Doamne-Doamne ii iubeste si pe cei mai slabi si ca asteapta de la ei ca pe viitor sa se intareasca intru credinta. Macar au primit cu to(n)tii sfinta impartasanie cand asteptau smeriti si prea(a)plecati sa intre in sfantul lacas. Domnul e mare!
Ce doamne iarta-ma or face frate cu sfintele tigai? Ca daca faci cu aceeasi protagonisti un sondaj de opinie despre nivelul de trai, toti vor raspunde ca nu mai au nici ce pune pe masa, ca nu au ce manca. Pai si atunci? Sau, increderea in politie scazand asa de mult, or vrea sa le foloseasca in caz de autoaparare cand vreunul cu iuteala de mana o da buzna peste ei in casa? Sau babele sa-si tachineze violatorii cu cate o tigaie plesnita peste chelie?
Sau vor sa aiba ce zdrangani cand s-or duce la miting cerand marirea pensiilor si a salariilor, repunerea lui Geoana in functia de la Senat, renuntarea la suspendarea lui Basescu sau clonarea lui Ceausescu?
Tare curios as fi daca la fel s-ar imbulzi si calca in picioare in cazul in care li s-ar oferi, sa zicem, vreun volumas cu Constitutia Romaniei sau cu Imnul National. Sau vreo culegere de coduri juridice, cum ar fi Codul civil, al familiei, Codul rutier, Codul penal, sau, iesind din sfera juridica, Codul bunelor maniere. Asa, ca o timida incercare de a-i "crestiniza" pe romani si in aceste "religii", care se pare ca nu prea au "prins" la noi.
Dar daca ar fi chemati pe strazile si prin parcurile pline de mizerie, sa participe la o curatenie generala, urmand ca la final sa li se ofere cadou ustensilele folosite, oare cati "credinciosi" s-ar imbulzi? Sau la plantat de pomi, ca mai apoi sa pastreze sapele si lopetile, cati ar face un "pelerinaj"?
Acelasi lucru ii poarta pe romani atat in pelerinajele adevarate la sfinte moaste cat si in "pelerinajele" la reduceri si promotii: meschina nevoie si dorinta de a capata ceva cat mai usor, mai ieftin, sau, daca se poate, gratuit. Nu credinta ii mana in pelerinaje religioase, ci pacatoasa idee ca, daca ii vede Doamne-Doamne participand la un pelerinaj, ii va considera printre cei merituosi intru credinta si le va asculta toate rugile, precum si satisfactia ca l-au "facut" chiar si pe Bunutul, care desigur e orb si surd si nu stie cat de pacatosi sunt ei zi de zi. Nu credinta in cumpatare si economisire ii duce in pelerinaje la promotii, ci lacomia lucrului ieftin, arareori chiar necesar, si satisfactia ca au fost mai smecheri decat altii care nu au mai apucat, fiind mai slabi, mai cu bun simt sau mai creduli in ceea ce priveste gradul de civilizatie si educare al semenilor lor.
Biserica ar trebui sa mai scoata la lumina, in altarul bisericilor si sfantul bun simt, sfanta educatie, sfanta bunatate, sfanta demnitate, sfanta iubire de semeni, sfanta umanitate. Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Ce sa le mai cerem credinciosilor, cand exemplul bisericii este cel care este. Nici nu stiu: biserica o fi dupa chipul si asemanarea credinciosilor sau invers?
Sa le fie tigaia usoara!
duminică, 20 noiembrie 2011
Ce am lasat, ce am gasit, ce cautam pentru viitor - Partea III
Paris. Duminica. Trecem pe langa Disneyland. Apoi, ditamai centrul comercial. Enorm. Impresionant. Sun la numarul de contact. Normal ca pentru un job, nu era nevoie sa mai intrebati. Si normal ca raspunsul e ca poate se rezolva in una, doua, patru saptamani. Ca e vacanta. Si cand e vacanta, tipul la care as avea o sansa sa gasesc ceva de lucru, are si el vacanta. Are si un castel ceva, prin Normandie, care trebuie intretinut, amenajat, etc. Dar dupa vacanta.
Nasol moment. Job, din parti. Mai naspa e ca un loc de pus capul cam tot asa, din parti. Si uite-asa a inceput aventura noastra pariziana de o luna si jumatate, impartita intre masina ca loc de locuit si strazile Parisului. Prima noastra adresa: Bois de Boulogne. Toata. Cat e de mare, vorba lui Banciu, cat doua orase de la noi. Parc imens, in vestul Parisului. Paduri cat cuprinde, lacuri, hipodrom, drumuri, alei, carari, terenuri de sport, castel, camping, etc. Prostitutie la fel. De fapt poti spune ca e una din atractiile turistice de aici, un element definitoriu, un sine qua non al locului. Dar pana si prostituatele (si prostituatii) de aici stiu ce inseamna civilizatia si raporturile civilizate cu ceilalti. In a doua sau a treia seara de "locuit" acolo, ne-am gasit si noi un loc putintel mai retras, mai la intuneric unde sa parcam pentru a ramane peste noapte. In fata noastra, pe sens opus, o dubita oprita din care coboara o "mademoiselle" calibru mare, XL. Traverseaza ea strada, spre padure. Noi deja ne pregateam sa lasam spatarele la scaune pe spate, sa "ne facem paturile", ca sa zic asa. Cand colo, vedem ca se apropie domnisorica de noi, vine la geamul meu, al soferului, cu intentia vadita de a ne intretine. Las usor geamul si ne conversam. Intr-o francezo-engleza asezonata cu gestica universala imi da tanti de inteles, cu o voce care m-a facut sa pricep instantaneu ca nu i se potriveste de fapt nici un apelativ feminin, ca acela este locul ei/lui de munca si ca ne roaga frumos si respectuos sa binevoim sa-i eliberam office-ul, daca nu ne deranjeaza prea tare. Totul pe un ton atat de elegant, respectuos, civilizat, amical chiar incat nu puteai sa o/il refuzi, asa ca ne-am gasit urgent un alt loc de garat casa noastra mobila. Tot respectul pentru comportamentul respectivei/ului, nu indraznesc sa-mi imaginez rezolvarea unei situatii identice in Romania.
Intr-o luna si jumatate, cat am "locuit" in masina in Paris, mai intai, cum va spuneam, in Bois de Boulogne, mai apoi in Bois de Vincennes (cam jumatate din timp in fiecare), nu am fost deranjati macar o data de absolut nimeni, nu s-a legat nimeni de noi, nu s-a uitat nimeni urat la noi. Cu doua exceptii, daca le pot numi asa. Una care deja v-am povestit-o.
Alta data, acum in Bois de Vincennes, unde deja petrecusem cateva nopti intr-o parcare vis-a-vis de Parc Floral, pentru cunoscatori. Si in care parcare am fost noapte de noapte incadrati la doua trei masini distanta de doua dubite, una cu lumina rosie in cabina, cealalta cu lumina albastra, in care se perindau cateva ore bune, in fiecare noapte, o multime de clienti. Dumnezeule, ce trafic si ce vanzoleala era in "orele de program" ale dubitelor. In toiul noptii ma trezesc cu ciocanituri timide in geam. Deschid ochii ca sa-i inchid instantaneu, orbit de lumina unei lanterne. Simt raza acesteia schimbandu-si axul de proiectie, redeschid obloanele, si vad o legitimatie de politai. Cobor geamul si ii permit astfel politaiului sa: se scuze ca ne deranjeaza; se prezinte; sa ne sfatuiasca sa ne mutam in parcarea luminata de langa Chateau de Vincennes, unde riscul de a fi deranjati de cine stie ce ciudati este mai mic; sa ne ureze noapte buna si sa ne paraseasca cerandu-si din nou scuze de deranj. Mai e nevoie sa fac vreo paralela cu Romania? Nu, cred ca o sa-mi scutesc buricele degetelor de le tocit inutil.
Nasol moment. Job, din parti. Mai naspa e ca un loc de pus capul cam tot asa, din parti. Si uite-asa a inceput aventura noastra pariziana de o luna si jumatate, impartita intre masina ca loc de locuit si strazile Parisului. Prima noastra adresa: Bois de Boulogne. Toata. Cat e de mare, vorba lui Banciu, cat doua orase de la noi. Parc imens, in vestul Parisului. Paduri cat cuprinde, lacuri, hipodrom, drumuri, alei, carari, terenuri de sport, castel, camping, etc. Prostitutie la fel. De fapt poti spune ca e una din atractiile turistice de aici, un element definitoriu, un sine qua non al locului. Dar pana si prostituatele (si prostituatii) de aici stiu ce inseamna civilizatia si raporturile civilizate cu ceilalti. In a doua sau a treia seara de "locuit" acolo, ne-am gasit si noi un loc putintel mai retras, mai la intuneric unde sa parcam pentru a ramane peste noapte. In fata noastra, pe sens opus, o dubita oprita din care coboara o "mademoiselle" calibru mare, XL. Traverseaza ea strada, spre padure. Noi deja ne pregateam sa lasam spatarele la scaune pe spate, sa "ne facem paturile", ca sa zic asa. Cand colo, vedem ca se apropie domnisorica de noi, vine la geamul meu, al soferului, cu intentia vadita de a ne intretine. Las usor geamul si ne conversam. Intr-o francezo-engleza asezonata cu gestica universala imi da tanti de inteles, cu o voce care m-a facut sa pricep instantaneu ca nu i se potriveste de fapt nici un apelativ feminin, ca acela este locul ei/lui de munca si ca ne roaga frumos si respectuos sa binevoim sa-i eliberam office-ul, daca nu ne deranjeaza prea tare. Totul pe un ton atat de elegant, respectuos, civilizat, amical chiar incat nu puteai sa o/il refuzi, asa ca ne-am gasit urgent un alt loc de garat casa noastra mobila. Tot respectul pentru comportamentul respectivei/ului, nu indraznesc sa-mi imaginez rezolvarea unei situatii identice in Romania.
Intr-o luna si jumatate, cat am "locuit" in masina in Paris, mai intai, cum va spuneam, in Bois de Boulogne, mai apoi in Bois de Vincennes (cam jumatate din timp in fiecare), nu am fost deranjati macar o data de absolut nimeni, nu s-a legat nimeni de noi, nu s-a uitat nimeni urat la noi. Cu doua exceptii, daca le pot numi asa. Una care deja v-am povestit-o.
Alta data, acum in Bois de Vincennes, unde deja petrecusem cateva nopti intr-o parcare vis-a-vis de Parc Floral, pentru cunoscatori. Si in care parcare am fost noapte de noapte incadrati la doua trei masini distanta de doua dubite, una cu lumina rosie in cabina, cealalta cu lumina albastra, in care se perindau cateva ore bune, in fiecare noapte, o multime de clienti. Dumnezeule, ce trafic si ce vanzoleala era in "orele de program" ale dubitelor. In toiul noptii ma trezesc cu ciocanituri timide in geam. Deschid ochii ca sa-i inchid instantaneu, orbit de lumina unei lanterne. Simt raza acesteia schimbandu-si axul de proiectie, redeschid obloanele, si vad o legitimatie de politai. Cobor geamul si ii permit astfel politaiului sa: se scuze ca ne deranjeaza; se prezinte; sa ne sfatuiasca sa ne mutam in parcarea luminata de langa Chateau de Vincennes, unde riscul de a fi deranjati de cine stie ce ciudati este mai mic; sa ne ureze noapte buna si sa ne paraseasca cerandu-si din nou scuze de deranj. Mai e nevoie sa fac vreo paralela cu Romania? Nu, cred ca o sa-mi scutesc buricele degetelor de le tocit inutil.
Ce am lasat, ce am gasit, ce cautam pentru viitor - Partea II
Nadlac. Granita. Trecem ca prin branza de vamesii romani, apoi ca prin cascaval de cei unguri, care ne verifica actele.
Ce sentimente ne incearca, ce trairi ne agita sangele romanesc? Curios ori nu, in primul rand ne incearca o usurare. Ca am scapat de nenorocitele de gropi din drumurile patriei, de mizeria de pe langa, de sictirul vanzatoarelor de pe la benzinariile de la granita, de manelele revarsate peste geamurile lasate ale masinilor, de smecherii cu masini smechere care depasesc pe oricine oricand oricum si oriunde. Nu stiu cum se face, dar, odata trecuta granita, pana si romanii parca reusesc sa circule regulamentar. O fi oare deoarece politistii unguri au alta reputatie decat ai nostri? Sau o fi aerul la unguri mai incarcat de simt civic si civilizatie, educatie, moralitate?
Putina nostalgie? Da, ne inmoaie intrucatva vorba un amestec ciudat de nostalgie, singuratate, instrainare. Ajutati si de dezolantul peisaj ungar, simtim deja lipsa dealurilor si muntilor nostri, a vailor, a apelor. Inghitim kilometri dupa kilometri lasand in urma un slab ecou al muzicii folk si etno romanesti ce razbate din cd si care ne ajuta sa suportam mai usor monotonia drumului. Mai ales ca nu mai avem gropile atat de utile in Romania pentru "mentinerea atentiei soferului asupra drumului".
Tragem tare, sa reusim sa ajungem pana seara tarziu in Austria, sa nu fim nevoiti sa innoptam in Ungaria. Toti cunoscutii si prietenii cu experienta soferiei in vest ne sfatuiau asa. "Sa nu cumva sa innoptati pe la unguri si sa aveti probleme cu romanasii pe acolo", declarau toti in cor sau solo. Iisuse, nici "afara" nu scapam de problemele cu "ai nostrii"? Se pare ca nu, spiritul romanesc e mult prea cimentat pentru a mai putea fi modelat de conditii si factori diferiti de cei "neaosi". Din pacate, ori de cate ori stai de vorba cu un roman care are experienta vietii in vest acesta nu va rata momentul pentru a te avertiza asupra contactelor cu ceilalti romani de "afara", neezitand chiar sa te sfatuiasca sa eviti acest fel de contacte. Mai tarziu, in Franta, aveam sa intalnim romani care sa recunoasca jenati ca au fost nevoiti sa evite sa vorbeasca romaneste sau sa le lase sa scape orice alt indiciu ca sunt romani, tocmai de teama de a nu fi recunoscuti, culmea, nu de straini, ci chiar de alti romani, ca fiind romani. Pacat. De trei ori Pacat. De atatea ori Pacat, cati romani care fac tara de rusine sunt in strainatate.
Balaton. Mai sa fie, au totusi si ungurii astia o apa unde sa incerce sa-si spele pacatele. Daca le-o ajunge. Macar pentru alea fata de noi. Eu nu cred ca e destula. Dar e plin de serpi pe maluri. Semn ca pana si Dumnezeu, daca de la el o fi apa aia, ii considera prea pacatosi sa-i lase sa intre in ea.
Gata, am scapat si de unguri. Si mai ales de romanii de pe acolo. Prietenii stiu de ce. Si-uite asa am dat de austrieci. Sau de Austria, ca de austrieci am dat doar o data intr-o benzinarie. De fapt, o austriaca. Tanara, draguta. Vorbea engleza. Si suradea continuu. Iti venea sa cumperi toata benzinaria, asa amabila era. Ca si noi, vroiam si vinieta, si o cola, si motorina, na, ca romanu. Si cine mai tine minte ce. Iar ea, fatuca, zambea mereu, ii fugeau degetele pe clapele aparatelor de incasat. Si eu ma gandeam sa-i propun sa infiintam impreuna o scoala postliceala ceva pentru vanzatoare in general si pentru vanzatoare in benzinarii in special. Sa le mai scolim putin si pe acrele, plictisitele, tafnoasele, oparitele, incultele noastre. Se stiu ele care. Dar, inevitabil, te intrebi imediat cine ar fi interesat de asa ceva la noi? Asa ca multumesti frumos fetei, platesti, zambesti, saluti si pleci, cu un singur regret, acela ca nu ai filmat-o, sa o pui pe youtube cu titlul "asa da".
Mai departe...autostrazi, munti, vai, zapada, pajisti cu vaci, casute cochete cu flori la ferestri, si iar, si iar. Fara gropi, cai ori carute pe drum, fara gunoaie in jur cand te opresti sa bei un ness sau sa bagi ceva pe sub nas. Italia. Fara autostrazi, ca-s scumpe. Dar nici nu le duci lipsa, la ce alte drumuri au. Oricum iesim repede in Elvetia. Aici iti e si mila sa mergi sau sa rulezi pe drum. Ai naibii, cred ca si cusca pentru caine o amplaseaza intr-un loc bine studiat si cantarit. Ce peisaje! Ce drumuri! Ce case! Ce curatenie! Ce enervanti pot fi cu obsesia lor de a respecta viteza legala si toate celelalte reguli rutiere. Uff, ce oameni! Cinste lor, tot respectul si toata admiratia!
Iaca Franta. Cu autostrazi destul de scumpe. Asa ca o luam pe DN-uri. Route Nationale, la ei. Autostrada la noi. Una din alea "lux". Sincer, doar regimul de viteza e diferit fata de autostrazi. In rest, cam tot confortul si toate amenajarile unei autostrazi. E drept ca mai treci prin mici localitati, cu limitarea de rigoare. Dar oricum...
Ce sentimente ne incearca, ce trairi ne agita sangele romanesc? Curios ori nu, in primul rand ne incearca o usurare. Ca am scapat de nenorocitele de gropi din drumurile patriei, de mizeria de pe langa, de sictirul vanzatoarelor de pe la benzinariile de la granita, de manelele revarsate peste geamurile lasate ale masinilor, de smecherii cu masini smechere care depasesc pe oricine oricand oricum si oriunde. Nu stiu cum se face, dar, odata trecuta granita, pana si romanii parca reusesc sa circule regulamentar. O fi oare deoarece politistii unguri au alta reputatie decat ai nostri? Sau o fi aerul la unguri mai incarcat de simt civic si civilizatie, educatie, moralitate?
Putina nostalgie? Da, ne inmoaie intrucatva vorba un amestec ciudat de nostalgie, singuratate, instrainare. Ajutati si de dezolantul peisaj ungar, simtim deja lipsa dealurilor si muntilor nostri, a vailor, a apelor. Inghitim kilometri dupa kilometri lasand in urma un slab ecou al muzicii folk si etno romanesti ce razbate din cd si care ne ajuta sa suportam mai usor monotonia drumului. Mai ales ca nu mai avem gropile atat de utile in Romania pentru "mentinerea atentiei soferului asupra drumului".
Tragem tare, sa reusim sa ajungem pana seara tarziu in Austria, sa nu fim nevoiti sa innoptam in Ungaria. Toti cunoscutii si prietenii cu experienta soferiei in vest ne sfatuiau asa. "Sa nu cumva sa innoptati pe la unguri si sa aveti probleme cu romanasii pe acolo", declarau toti in cor sau solo. Iisuse, nici "afara" nu scapam de problemele cu "ai nostrii"? Se pare ca nu, spiritul romanesc e mult prea cimentat pentru a mai putea fi modelat de conditii si factori diferiti de cei "neaosi". Din pacate, ori de cate ori stai de vorba cu un roman care are experienta vietii in vest acesta nu va rata momentul pentru a te avertiza asupra contactelor cu ceilalti romani de "afara", neezitand chiar sa te sfatuiasca sa eviti acest fel de contacte. Mai tarziu, in Franta, aveam sa intalnim romani care sa recunoasca jenati ca au fost nevoiti sa evite sa vorbeasca romaneste sau sa le lase sa scape orice alt indiciu ca sunt romani, tocmai de teama de a nu fi recunoscuti, culmea, nu de straini, ci chiar de alti romani, ca fiind romani. Pacat. De trei ori Pacat. De atatea ori Pacat, cati romani care fac tara de rusine sunt in strainatate.
Balaton. Mai sa fie, au totusi si ungurii astia o apa unde sa incerce sa-si spele pacatele. Daca le-o ajunge. Macar pentru alea fata de noi. Eu nu cred ca e destula. Dar e plin de serpi pe maluri. Semn ca pana si Dumnezeu, daca de la el o fi apa aia, ii considera prea pacatosi sa-i lase sa intre in ea.
Gata, am scapat si de unguri. Si mai ales de romanii de pe acolo. Prietenii stiu de ce. Si-uite asa am dat de austrieci. Sau de Austria, ca de austrieci am dat doar o data intr-o benzinarie. De fapt, o austriaca. Tanara, draguta. Vorbea engleza. Si suradea continuu. Iti venea sa cumperi toata benzinaria, asa amabila era. Ca si noi, vroiam si vinieta, si o cola, si motorina, na, ca romanu. Si cine mai tine minte ce. Iar ea, fatuca, zambea mereu, ii fugeau degetele pe clapele aparatelor de incasat. Si eu ma gandeam sa-i propun sa infiintam impreuna o scoala postliceala ceva pentru vanzatoare in general si pentru vanzatoare in benzinarii in special. Sa le mai scolim putin si pe acrele, plictisitele, tafnoasele, oparitele, incultele noastre. Se stiu ele care. Dar, inevitabil, te intrebi imediat cine ar fi interesat de asa ceva la noi? Asa ca multumesti frumos fetei, platesti, zambesti, saluti si pleci, cu un singur regret, acela ca nu ai filmat-o, sa o pui pe youtube cu titlul "asa da".
Mai departe...autostrazi, munti, vai, zapada, pajisti cu vaci, casute cochete cu flori la ferestri, si iar, si iar. Fara gropi, cai ori carute pe drum, fara gunoaie in jur cand te opresti sa bei un ness sau sa bagi ceva pe sub nas. Italia. Fara autostrazi, ca-s scumpe. Dar nici nu le duci lipsa, la ce alte drumuri au. Oricum iesim repede in Elvetia. Aici iti e si mila sa mergi sau sa rulezi pe drum. Ai naibii, cred ca si cusca pentru caine o amplaseaza intr-un loc bine studiat si cantarit. Ce peisaje! Ce drumuri! Ce case! Ce curatenie! Ce enervanti pot fi cu obsesia lor de a respecta viteza legala si toate celelalte reguli rutiere. Uff, ce oameni! Cinste lor, tot respectul si toata admiratia!
Iaca Franta. Cu autostrazi destul de scumpe. Asa ca o luam pe DN-uri. Route Nationale, la ei. Autostrada la noi. Una din alea "lux". Sincer, doar regimul de viteza e diferit fata de autostrazi. In rest, cam tot confortul si toate amenajarile unei autostrazi. E drept ca mai treci prin mici localitati, cu limitarea de rigoare. Dar oricum...
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
Ce am lasat, ce am gasit, ce cautam pentru viitor - Partea I
Iata, "raul" a fost infaptuit... Motorul toarce parca si el curios si nerabdator de aventura ce ne asteapta. Parintii, fratii, cumnatii, cu lacrimi in ochi. Maini tremurande care bat usor spatele celuilalt intr-o incercare oarecum timida de a ne imbarbata reciproc. Urari de drum bun si de ramas bun spuse cu voci inecate de emotie si de lacrimi.
Intr-un final, ne rupem din imbratisari, gest poate putin brutal in clipa in care e facut, dar absolut necesar si fara de care marea aventura nu poate incepe. Portiere inchise, geamuri lasate pentru a nu bloca ultimele urari, ultimele sfaturi, ultimile indicatii, motorul se ambaleaza putin, rotile incep a mari distanta dintre noi direct proportional cu viteza fluturatului din maini si cu numarul decibelilor care transmit "drum bun", "ramaneti sanatosi", "sa aveti grija de voi" si toate celelalte urari care ascund atatea sperante, vise, dureri, dar care suna aproape protocolare si stereotipe in nebunia acelui moment al ruperii de casa.
Si apoi ... oarecum liniste,doar motorul toarce, fiecare isi aude propriile batai ale inimii si propriile inghitiri in sec prin care incearca sa-si retina lacrimile, apoi, parca la comanda, rostim amandoi cu vocea inecata un "Doamne' ajuta", pe buze ne tremura un ras din acela isteric de descarcare emotionala, ne repezim amandoi deodata sa pornim radio-ul, ne aranjam sezuturile mai bine in scaune si, pe negandite, se instaleaza usor usor euforia aventurii, a drumului lung ce ne asteapta, a locurilor ce le vom vedea si a oamenilor pe care ii vom intalni.
Din pacate, euforia dispare destul de rapid pentru moment, scurgandu-se parca in gropile de pe drum pe care incerc sa le evit, euforie inlocuita de stresul si nervii ce insotesc inevitabil participarea la traficul rutier romanesc, a carui definitie pare sa cuprinda termeni ca necivilizat, haotic, derutant, asocial, brutal, neanderthalian. Sa nu mai vorbim de jena, greata, revolta care te cuprinde cand opresti intr-unul din acele refugii de pe marginea drumului pe care mai avem si tupeul sa le semnalizam ca parcari. Mizeria de nedescris, sacii aceia menajeri (daca exista) debordand de mizerie, mirosurile pestilentiale emanate de toate resturile alimentare lasate inainte si dupa digerare, toate fac sa dispara instantaneu orice motiv absolut normal si natural pentru care te-ai oprit acolo, ca foamea, nevoia de relaxare, de a respira aer curat, de a bea o cafea sau un mai stiu eu ce energizant pentru drum.
Depinde de taria caracterului si a stomacului daca reusesti sa treci peste piedici si sa-ti satisfaci nevoia care te-a oprit din drum sau o inhibi cu toate fortele si iti continui drumul, in cautare mesiatica a unui spatiu cat de cat igienic si civilizat.
Obositor...Obositor si iritant traficul in Romania. Mereu atent la gropi, la obstacole pe carosabil, potentiale obstacole langa carosabil, smecheri in masini smechere, mereu grabiti niciunde, stapani fara acte ai soselelor. Motociclisti care urla cu orice ocazie ca nu sunt respectati de soferii de vehicule cu de la 4 roti in sus, dar uitand tot asa, cu orice ocazie, sa arate ei vreun respect pentru ceilalti participanti la trafic. Nu spun ca nu au si ei dreptate, nu spun ca sunt toti asa, dar spun si sustin ca si in ceea ce ii priveste exista multe nerespectari ale legislatiei, ale bunului simt, ale legilor omeniei si civilizatiei. Probleme care de fapt caracterizeaza in general participarea la trafic in Romania, cu exceptiile de rigoare desigur.
Daca urmaresti mass-media, nu se poate sa nu observi cat de uzitat este termenul de stat de drept. Si ideea ca Romania este un stat de drept. Concept care, printre altele, cuprinde si ideea ca toti cetatenii acelui stat sunt egali in fata legii. Dar este ea oare valabila si in Romania? Raspunsul meu este un mare NU. Nu atatta timp cat balanta justitiei nu este aceeasi pentru fiecare cetatean. Si aici nu se poate sa nu intre in discutie celebrul de acum caz Huidu, datorita impactului mediatic pe care l-a provocat. Si fiind cel mai recent dintr-o serie de evenimente rutiere care au implicat persoane publice si in care s-au produs victime omenesti.
Nimeni nu ma poate convinge acum ca balanta justitiei cu care se va cantari gravitatea vinovatiei lui Huidu va fi aceeasi ca in cazul unui conducator auto lipsit de faima, pozitia publica si sociala, influenta si greutatea in bani a lui Huidu. Si nu cred ca o sa avem sansa sa apara acesta la televizor sau oriunde altundeva in mass-media si sa declare ca e constient de gravitatea faptelor sale si a urmarilor acestora si sa ceara judecarea cazului sau cu maxima asprime si fara circumstante atenuante dand astfel un exemplu de inalt spirit civic si uman. Ce circumstante atenuante i s-ar putea acorda avand in vedere comportamentul sau rutier direct sau indirect atat inainte cat si dupa acel teribil de nefericit accident?
Surprinzator si nu de vehementa reactia multora din presa scrisa privind atat persoana lui Huidu cat si editorialul lui C.T. Popescu cu privire la acest caz si la fenomenul jeep-anismului in Romania.
Multi din colegii de breasla ai lui Huidu cer opiniei publice si noua, celor infometati de dreptate si egalitate in fata legii, sa nu il judecam asa aspru pe Huidu, sa il privim chiar cu simpatie, sa il sprijinim, sa ii acordam toata bunavointa noastra. As fi fost curios cum ar fi reactionat acestia si care ar fi fost measajul lor in cazul in care, doamne' fereste, victimele faceau parte dintre membrii familiilor lor. Ar fi avut oare aceeasi compasiune, intelegere, spirit uman fata de Huidu? Si unde este compasiunea, intelegerea, sprijinul si spiritul uman fata de victime si de familiile victimelor? Cati dintre colegii de breasla ai lui Huidu s-au intreptat intr-adevar cu interes spre familiile victimelor pe care sa le sprijine in mod concret in aceste momente atat de dramatice pentru ele?
Nu spun ca nu este si pentru Huidu o drama pe care oricine isi doreste sa nu o traiasca vreodata, dar suntem cati dintre noi suntem in stare sa constientizam drama familiilor care au pierdut pe cei dragi?
De asemenea nu pot sa nu remarc vehementa cu care unii din breasla mass-media, dar nu numai, sustineau sus si tare ca acel fenomen al proprietarului sau conducatoorului de jeep de cqre amintea C.T.Popescu nu ar exista defel pe drumurile Romaniei. Ei as? Parol? C'esti copil? Nu care cumva le este teama/jena/rusine sa recunoasca existenta acestui fenomen tocmai deoarece fac parte din acesta? Ca sunt reprezentanti ai acestuia? Orice roman de bun simt recunoaste zilnic pe drumurile Romaniei manifestari ale acestui "orgoliu" de posesor de jeep. Dar nu, de ce sa recunoastem aceasta realitate, chiar cand avem atatea exemple de accidente grave provocate de inconstienta si orgoliul meschin al acestori smecheri 4x4, cand avem exemple ca pana si plajele sunt pentru ei doar niste locuri in care sa-si incerce puterea bolizilor, chiar daca asta inseamna si sa treaca peste orice obstacol intalnit, chiar si copii.
Si da, imaginea generala a proprietarului de jeep pentru ceilalti amarasteni este cea de imbogatit facil, de om care nu are alte calitati si atuuri decat puterea banului si a tancului pe care il conduce, de om smecher pentru care filosofia de viata este de a nu respecta pe nimeni si nimic, care gandeste, crede sau/si stie ca, chiar daca trimite pe altul pe lumea cealalta sau il traumatizeaza pe viata, va scapa nepedepsit sau oricum nu pedepsit cum ar merita.
Si da, voi, smecherii 4x4, sunteti dispretuiti, urati si injurati in trafic, chiar daca nu meritati asta toti. Dar asta e imaginea care v-ati format-o. Ar trebui sa se permita achizitionarea unei masini si chiar conducerea ei in functie de moralitatea, educatia, cazier si gradul de civilizare al fiecaruia. Sa-i vad atunci pe toti manelistii, camatarii, traficantii, tiganii si toti ceilalti asemenea acestora, ce masini ar conduce. Daca ar conduce.
Sa traim sa apucam sentinta in cazul Huidu. Cu toate ca probabil fiecare dintre noi cam banuim cum se va finaliza acest caz. Doar exista antecedente, nu? Era sa zic jurisprudenta... Si probabil toti banuim cum se vor rezolva si cazurile viitoare de acest gen...
Concluzia? RUSINE, RUSINE, RUSINE SA VA FIE !!!
Intr-un final, ne rupem din imbratisari, gest poate putin brutal in clipa in care e facut, dar absolut necesar si fara de care marea aventura nu poate incepe. Portiere inchise, geamuri lasate pentru a nu bloca ultimele urari, ultimele sfaturi, ultimile indicatii, motorul se ambaleaza putin, rotile incep a mari distanta dintre noi direct proportional cu viteza fluturatului din maini si cu numarul decibelilor care transmit "drum bun", "ramaneti sanatosi", "sa aveti grija de voi" si toate celelalte urari care ascund atatea sperante, vise, dureri, dar care suna aproape protocolare si stereotipe in nebunia acelui moment al ruperii de casa.
Si apoi ... oarecum liniste,doar motorul toarce, fiecare isi aude propriile batai ale inimii si propriile inghitiri in sec prin care incearca sa-si retina lacrimile, apoi, parca la comanda, rostim amandoi cu vocea inecata un "Doamne' ajuta", pe buze ne tremura un ras din acela isteric de descarcare emotionala, ne repezim amandoi deodata sa pornim radio-ul, ne aranjam sezuturile mai bine in scaune si, pe negandite, se instaleaza usor usor euforia aventurii, a drumului lung ce ne asteapta, a locurilor ce le vom vedea si a oamenilor pe care ii vom intalni.
Din pacate, euforia dispare destul de rapid pentru moment, scurgandu-se parca in gropile de pe drum pe care incerc sa le evit, euforie inlocuita de stresul si nervii ce insotesc inevitabil participarea la traficul rutier romanesc, a carui definitie pare sa cuprinda termeni ca necivilizat, haotic, derutant, asocial, brutal, neanderthalian. Sa nu mai vorbim de jena, greata, revolta care te cuprinde cand opresti intr-unul din acele refugii de pe marginea drumului pe care mai avem si tupeul sa le semnalizam ca parcari. Mizeria de nedescris, sacii aceia menajeri (daca exista) debordand de mizerie, mirosurile pestilentiale emanate de toate resturile alimentare lasate inainte si dupa digerare, toate fac sa dispara instantaneu orice motiv absolut normal si natural pentru care te-ai oprit acolo, ca foamea, nevoia de relaxare, de a respira aer curat, de a bea o cafea sau un mai stiu eu ce energizant pentru drum.
Depinde de taria caracterului si a stomacului daca reusesti sa treci peste piedici si sa-ti satisfaci nevoia care te-a oprit din drum sau o inhibi cu toate fortele si iti continui drumul, in cautare mesiatica a unui spatiu cat de cat igienic si civilizat.
Obositor...Obositor si iritant traficul in Romania. Mereu atent la gropi, la obstacole pe carosabil, potentiale obstacole langa carosabil, smecheri in masini smechere, mereu grabiti niciunde, stapani fara acte ai soselelor. Motociclisti care urla cu orice ocazie ca nu sunt respectati de soferii de vehicule cu de la 4 roti in sus, dar uitand tot asa, cu orice ocazie, sa arate ei vreun respect pentru ceilalti participanti la trafic. Nu spun ca nu au si ei dreptate, nu spun ca sunt toti asa, dar spun si sustin ca si in ceea ce ii priveste exista multe nerespectari ale legislatiei, ale bunului simt, ale legilor omeniei si civilizatiei. Probleme care de fapt caracterizeaza in general participarea la trafic in Romania, cu exceptiile de rigoare desigur.
Daca urmaresti mass-media, nu se poate sa nu observi cat de uzitat este termenul de stat de drept. Si ideea ca Romania este un stat de drept. Concept care, printre altele, cuprinde si ideea ca toti cetatenii acelui stat sunt egali in fata legii. Dar este ea oare valabila si in Romania? Raspunsul meu este un mare NU. Nu atatta timp cat balanta justitiei nu este aceeasi pentru fiecare cetatean. Si aici nu se poate sa nu intre in discutie celebrul de acum caz Huidu, datorita impactului mediatic pe care l-a provocat. Si fiind cel mai recent dintr-o serie de evenimente rutiere care au implicat persoane publice si in care s-au produs victime omenesti.
Nimeni nu ma poate convinge acum ca balanta justitiei cu care se va cantari gravitatea vinovatiei lui Huidu va fi aceeasi ca in cazul unui conducator auto lipsit de faima, pozitia publica si sociala, influenta si greutatea in bani a lui Huidu. Si nu cred ca o sa avem sansa sa apara acesta la televizor sau oriunde altundeva in mass-media si sa declare ca e constient de gravitatea faptelor sale si a urmarilor acestora si sa ceara judecarea cazului sau cu maxima asprime si fara circumstante atenuante dand astfel un exemplu de inalt spirit civic si uman. Ce circumstante atenuante i s-ar putea acorda avand in vedere comportamentul sau rutier direct sau indirect atat inainte cat si dupa acel teribil de nefericit accident?
Surprinzator si nu de vehementa reactia multora din presa scrisa privind atat persoana lui Huidu cat si editorialul lui C.T. Popescu cu privire la acest caz si la fenomenul jeep-anismului in Romania.
Multi din colegii de breasla ai lui Huidu cer opiniei publice si noua, celor infometati de dreptate si egalitate in fata legii, sa nu il judecam asa aspru pe Huidu, sa il privim chiar cu simpatie, sa il sprijinim, sa ii acordam toata bunavointa noastra. As fi fost curios cum ar fi reactionat acestia si care ar fi fost measajul lor in cazul in care, doamne' fereste, victimele faceau parte dintre membrii familiilor lor. Ar fi avut oare aceeasi compasiune, intelegere, spirit uman fata de Huidu? Si unde este compasiunea, intelegerea, sprijinul si spiritul uman fata de victime si de familiile victimelor? Cati dintre colegii de breasla ai lui Huidu s-au intreptat intr-adevar cu interes spre familiile victimelor pe care sa le sprijine in mod concret in aceste momente atat de dramatice pentru ele?
Nu spun ca nu este si pentru Huidu o drama pe care oricine isi doreste sa nu o traiasca vreodata, dar suntem cati dintre noi suntem in stare sa constientizam drama familiilor care au pierdut pe cei dragi?
De asemenea nu pot sa nu remarc vehementa cu care unii din breasla mass-media, dar nu numai, sustineau sus si tare ca acel fenomen al proprietarului sau conducatoorului de jeep de cqre amintea C.T.Popescu nu ar exista defel pe drumurile Romaniei. Ei as? Parol? C'esti copil? Nu care cumva le este teama/jena/rusine sa recunoasca existenta acestui fenomen tocmai deoarece fac parte din acesta? Ca sunt reprezentanti ai acestuia? Orice roman de bun simt recunoaste zilnic pe drumurile Romaniei manifestari ale acestui "orgoliu" de posesor de jeep. Dar nu, de ce sa recunoastem aceasta realitate, chiar cand avem atatea exemple de accidente grave provocate de inconstienta si orgoliul meschin al acestori smecheri 4x4, cand avem exemple ca pana si plajele sunt pentru ei doar niste locuri in care sa-si incerce puterea bolizilor, chiar daca asta inseamna si sa treaca peste orice obstacol intalnit, chiar si copii.
Si da, imaginea generala a proprietarului de jeep pentru ceilalti amarasteni este cea de imbogatit facil, de om care nu are alte calitati si atuuri decat puterea banului si a tancului pe care il conduce, de om smecher pentru care filosofia de viata este de a nu respecta pe nimeni si nimic, care gandeste, crede sau/si stie ca, chiar daca trimite pe altul pe lumea cealalta sau il traumatizeaza pe viata, va scapa nepedepsit sau oricum nu pedepsit cum ar merita.
Si da, voi, smecherii 4x4, sunteti dispretuiti, urati si injurati in trafic, chiar daca nu meritati asta toti. Dar asta e imaginea care v-ati format-o. Ar trebui sa se permita achizitionarea unei masini si chiar conducerea ei in functie de moralitatea, educatia, cazier si gradul de civilizare al fiecaruia. Sa-i vad atunci pe toti manelistii, camatarii, traficantii, tiganii si toti ceilalti asemenea acestora, ce masini ar conduce. Daca ar conduce.
Sa traim sa apucam sentinta in cazul Huidu. Cu toate ca probabil fiecare dintre noi cam banuim cum se va finaliza acest caz. Doar exista antecedente, nu? Era sa zic jurisprudenta... Si probabil toti banuim cum se vor rezolva si cazurile viitoare de acest gen...
Concluzia? RUSINE, RUSINE, RUSINE SA VA FIE !!!
Orice are un inceput...
Sa purcedem...
De fapt, eu trebuie sa fac asta, nu? Doar nu o sa creez un blog, o sa-l botez, imbrac in hainute frumoase si apoi sa cer altora sa-l hraneasca. Eventual sa puna si ceva adsense pe el si sa-mi trimita banii in cont. Recunosc ca poate nu ar fi o idee tocmai rea (glumesc, desigur). Probabil unii compatri(h)oti ar pune asta la rubrica "idei de afaceri" pe cine ce stie ce site "senzational".
Dragii mosului, hai sa va impartasesc istoria nescrisa inca a nasterii ideii acestui blog, care poate nu era neaparat necesar, dar care sper sa fie candva, cumva, util.
Se face ca, undeva pe la mijlocul anului de gratie 2010, (ne)fericiti posesori ai unei firme falimentare si indatorati in asemenea hal ca si daca eram girafe nu ni se mai vedeau capetele de atatea datorii, una bucata eu si una bucata nevasta-mea stateam noi stramb (de durere de suflet) si judecam drept (drept din adancul creierelor noastre) cam ce ar fi de facut in situatiunea data. Si multe nu erau. Job-uri in Romanica, mai greu. Resurse financiare, ioc. "Prieteni" ... va dati seama ce imbulzeala era la usa noastra.
O singura luminita mica mica se intrezarea undeva in tunelul intunecat si rece in care ne dirijase lumea asta crizata financiar: luminita pribegiei in strainatate, venita poate de la romanasii nostri plecati deja acolo si care poate aveau o fata mai luminoasa, ori ochii mai stralucitori, de ne dadeau si noua acea luminita in intuneric.
Si iata-ne, cu bagajele pline de curaj, speranta, determinare, spirit de aventura si, fara indoiala, ceva nebunie, si inarmati cu un numar de telefon de contactat in Franta, ne asezam bine fundurile in scaunele masinii productie autohtona si punem cap-compas Paris, Franta.
Amintesc aici, acum, doar reperele mari temporale ce au marcat acest an si jumatate de la momentul descris anterior: o luna si jumatate dormit in masina in Paris, muncit vreo zece zile, astaptand un raspuns favorzabil pentru un job undeva in Normandie. Apoi, ceva mai bine de un an, locuind si muncind in linistita Normandie, unde ploua o singura data pe an: de la 1 ianuarie pana pe 31 decembrie. Si vantul bate tot asa. Iar acum, de vreo doua luni, traind si muncind undeva la poalele Mont Blanc-ului, la 1100 m altitudine, la fel de impresionat, in fiecare dimineata cand imi beau cafeaua, de spectaculozitatea masivului ce mi se desfasoara in fata ochilor.
De fapt, eu trebuie sa fac asta, nu? Doar nu o sa creez un blog, o sa-l botez, imbrac in hainute frumoase si apoi sa cer altora sa-l hraneasca. Eventual sa puna si ceva adsense pe el si sa-mi trimita banii in cont. Recunosc ca poate nu ar fi o idee tocmai rea (glumesc, desigur). Probabil unii compatri(h)oti ar pune asta la rubrica "idei de afaceri" pe cine ce stie ce site "senzational".
Dragii mosului, hai sa va impartasesc istoria nescrisa inca a nasterii ideii acestui blog, care poate nu era neaparat necesar, dar care sper sa fie candva, cumva, util.
Se face ca, undeva pe la mijlocul anului de gratie 2010, (ne)fericiti posesori ai unei firme falimentare si indatorati in asemenea hal ca si daca eram girafe nu ni se mai vedeau capetele de atatea datorii, una bucata eu si una bucata nevasta-mea stateam noi stramb (de durere de suflet) si judecam drept (drept din adancul creierelor noastre) cam ce ar fi de facut in situatiunea data. Si multe nu erau. Job-uri in Romanica, mai greu. Resurse financiare, ioc. "Prieteni" ... va dati seama ce imbulzeala era la usa noastra.
O singura luminita mica mica se intrezarea undeva in tunelul intunecat si rece in care ne dirijase lumea asta crizata financiar: luminita pribegiei in strainatate, venita poate de la romanasii nostri plecati deja acolo si care poate aveau o fata mai luminoasa, ori ochii mai stralucitori, de ne dadeau si noua acea luminita in intuneric.
Si iata-ne, cu bagajele pline de curaj, speranta, determinare, spirit de aventura si, fara indoiala, ceva nebunie, si inarmati cu un numar de telefon de contactat in Franta, ne asezam bine fundurile in scaunele masinii productie autohtona si punem cap-compas Paris, Franta.
Amintesc aici, acum, doar reperele mari temporale ce au marcat acest an si jumatate de la momentul descris anterior: o luna si jumatate dormit in masina in Paris, muncit vreo zece zile, astaptand un raspuns favorzabil pentru un job undeva in Normandie. Apoi, ceva mai bine de un an, locuind si muncind in linistita Normandie, unde ploua o singura data pe an: de la 1 ianuarie pana pe 31 decembrie. Si vantul bate tot asa. Iar acum, de vreo doua luni, traind si muncind undeva la poalele Mont Blanc-ului, la 1100 m altitudine, la fel de impresionat, in fiecare dimineata cand imi beau cafeaua, de spectaculozitatea masivului ce mi se desfasoara in fata ochilor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)